Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România a participat la manifestările comemorative organizate de Federația Comunităților Evreiești din România (FCER) cu ocazia împlinirii a 75 de ani de la pogromul de la București. Ceremonia de comemorare a inclus depunerea de coroane la monumentul din curtea Templului Coral, un ceremonial religios și o adunare publică.

La adunarea publică au ținut discursuri Aurel Vainer, președintele FCER, Paul Schwartz, președintele Comunității Evreilor din București, Andrei Muraru, consilier prezidențial, Raluca Alexandra Prună, ministrul al Justiției, Adrian Curaj, ministru al Educației Naționale și Cercetării Științifice, Tamar Samash, ambasadoarea Israelului în România, Marjorie Stern, atașat cultural al Ambasadei Statelor Unite ale Americii, Mihail Ionescu, președinte al Asociației Centrale de Prietenie și Colaborare Culturală cu Israelul.

Din partea CSIER, au vorbit Adrian Cioflâncă, director, și Anca Ciuciu (Tudorancea), secretar științific, care au prezentat câteva repere istorice și fotografii cu urmările pogromului.

View the embedded image gallery online at:
http://www.csier.ro/index.php?start=21#sigFreeId8f996dc6ca

 

 

 

Adrian Cioflâncă 

 

Acum 75 de ani, în ianuarie 1941, România era răvășită de violență, ca urmare a escaladării luptei pentru putere dintre Ion Antonescu și Mișcarea Legionară. În paralel cu ceea ce a rămas în istoriografie sub numele de „rebeliunea legionară”, s-a desfășurat o tragedie despre care se vorbește încă prea puțin: un pogrom împotriva populației evreiești din București.

Situația evreilor s-a înrăutățit din 1938 și a devenit dezastruoasă după venirea la putere a lui Ion Antonescu și a legionarilor, în septembrie 1940. Populația evreiască a fost deposedată de drepturile cetățenești căpătate formal prin Constituția de la 1923, marginalizată economic și supusă unor dure persecuții.

Ion Antonescu și legionarii împărtășeau antisemitismul radical, dar erau despărțiți în privința tacticii, ritmului și metodelor de urmat. În cele aproape 5 luni de guvernare în comun, au fost introduse numeroase reglementări împotriva evreilor, dar legionarii considerau că nu se face destul. Ca urmare, aceștia au aplicat propria politică, abuzând grav de noua poziție de reprezentanți ai autorității statului.

Mișcarea Legionară, ca mișcare fascistă și antisemită de tip revoluționar, era adepta unei politici de asalt, în care violența era utilizată pentru distrugerea și preluarea proprietăților evreilor, pentru intimidarea și excluderea lor din societate, din economie și, finalmente, din România. Mișcarea nu acționa unitar după moartea lui Codreanu și, în interiorul ei, au câștigat teren, cu sprijinul noului lider, Horia Sima, mai multe grupări care au accentuat latura teroristă, violentă. Acestea au jucat un rol major în timpul rebeliunii și pogromului.

Iosef şi Iancu Gutman (foto: Matatias Carp – Cartea Neagră, vol. I)

Antonescu, în schimb, deși era adeptul unei politici antisemite dure, accentua tactica gradualistă. El cerea introducerea măsurilor antievreiești într-o succesiune care să reducă impactul asupra mersului economiei și a înțelegerilor militare cu Germania. Antonescu avea o viziune politică statistă și viza instituirea unei ordini pe care să o controleze autoritar. Cerea să se folosească metode aspre împotriva populației iudaice, dar de către instituțiile legale și în folosul statului. Totuși, Antonescu a tolerat violențele împotriva evreilor, iar când le-a denunțat retoric, a făcut-o doar ca parte a strategiei sale de delimitare de legionari pentru consolidarea propriei puteri.

REBELIUNEA

Relațiile dintre Ion Antonescu și Mișcarea s-au tensionat, cu precădere, după după asasinatele comise de legionari în noiembrie 1940 (executarea, la închisoarea Jilava, a 64 de foști demnitari ai regimului carlist, precum și uciderea istoricului Nicolae Iorga și a economistului Virgil Madgearu), după desființarea poliției legionare și a instituției comisarilor de românizare (care erau principalele instrumente de teroare ale legionarilor și de îmbogățire din bunurile evreiești) și demiterea unor miniștri legionari (ministrul de Externe Mihail Sturdza și ministrul de Interne Constantin Petrovicescu) și a prefecților numiți de Mișcare. Asasinarea unui ofițer german de către un cetățean grec despre care autoritățile au spus că era agent englez a încărcat și mai tare atmosfera, Antonescu și legionarii acuzându-se reciproc de incompetență și complicitate.

Antonescu a căutat să obțină sprijinul lui Hitler în detrimentul legionarilor, dar politica Germaniei naziste a fost până în ultima clipă să medieze între cele două părți și să încurajeze colaborarea. Abia în ianuarie 1941, balanța a înclinat în favoarea lui Antonescu, în special după întrevederea cu Hitler din 14 ianuarie 1941, la care Sima a refuzat să meargă. Mișcarea Legionară se bucura de sprijin în rândurile NSDAP și SS, dar acest lucru nu a mai contat în momentul escaladării conflictului dintre cele două părți, când Hitler a fost nevoit să aleagă.

Confruntarea armată dintre legionari și armată a fost prefațată de o manifestație de protest organizată luni, 20 ianuarie 1941, în Capitală. Aceasta a fost ordonată de Sima organizațiilor studențești și muncitorești ale Legiunii. A fost distribuit un manifest cu accente antisemite, semnat de Dumitru Groza, șeful muncitorimii legionare, și Viorel Trifa, liderul studenților legionari, în care se cerea „înlocuirea tuturor persoanelor masonice, iudaizate din guvern” și „pedepsirea tuturor slugilor masonice care încearcă să predea țara în ghiara jidoviților”.

Legionarii au încercat de mai multe ori, pe parcursul confruntării cu forțele de ordine din armată și jandarmerie care i-au rămas loiale lui Antonescu, să deturneze violențele doar împotriva evreilor. Un afiș răspândit atunci începea astfel: „Domnule General, opriți masacrul! Râd dușmanii. Jubilează jidanii!”. În presa legionară, era titrat cu litere mari: „Dacă e vorba de tras cu arma, să nu facem țintă unii din alții; avem, știți bine, în cine trage!”, după care erau denunțate „forțele întunecate ale francmasoneriei și banului iudaic”. Radioul public a căzut în mâinile legionarilor, care l-au folosit pentru a răspândi mesaje antisemite. În țară, a fost răspândit zvonul că „jidanii s-au revoltat”, iar susținătorii legionarilor erau chemați să apere „revoluția”. Dată fiind amploarea violențelor antievreiești din zilele Rebeliunii, putem aprecia că legionarii au încercat să provoace un pogrom de tipul Nopții de Cristal, din Germania, din noiembrie 1938.

În zilele de 21-22 ianuarie, după ce legionarii au continuat protestele de stradă și au ocupat sau s-au baricadat într-un număr de instituții publice, în București și alte orașe, s-a ajuns la o confruntare armată. Generalul s-a ferit de o confruntare deschisă la început, pentru că nu era sigur de sprijinul Armatei („Mulți din armată erau legionari, nu numai tineret, dar chiar ofițeri superiori și generali”, declara Antonescu la procesul din 1946), pentru că în București existau puține forțe și mai ales pentru că nu avea sprijinul clar al lui Hitler.

Confruntări mai violente au avut loc la Cazarma Gardienilor Publici, la sediul legionar din str. Roma, la Prefectura Poliției Capitalei și la alte câteva sedii legionare sau clădiri în care s-au baricadat grupe de sacrificiu.

Clarificarea a venit în seara zilei de 22 ianuarie, când Hitler, informat că România este în pragul haosului și războiului civil, a cerut Misiunii Germane din România să se poziționeze de partea lui Antonescu. Sima, care se ascundea pentru a nu fi capturat, a fost presat de germani să emită un comunicat în care le cerea legionarilor să părăsească instituțiile publice și să reintre în viața normală. Comunicatul a fost răspândit în dimineața zilei de 23 ianuarie. Au urmat alte confruntări în care armata a tras în plin cu armament greu. Armata germană a ieșit pe străzi demonstrativ. La scurt timp, situația a fost pacificată pe cuprinsul întregii țări.

După rebeliune, mulți dintre liderii Legiunii, în frunte cu Sima, au fugit în Germania, cu sprijinul serviciilor de informații naziste. Legionarii prinși în țară, în număr de câteva mii, au fost judecați în diferite procese și trimiși în închisoare.

„Universul” din 12 februarie 1941 publica un bilanț al evenimentelor: în București, au murit 21 de militari și 236 civili; în restul țării, s-au înregistrat 117 morți; în total, 374 de morți.

POGROMUL

Încă din ziua de 20 ianuarie, legionarii au început să captureze evrei pe străzile Bucureștiului. Un prim grup au fost duși la Prefectura Poliției Capitalei, unde au fost bătuți sistematic, interogați și umiliți. În următoarele două zile, legionari și locuitori ai Bucureștiului sau din împrejurimi au invadat cartierele evreiești – în special, Văcărești, Dudești – unde au bătut și sechestrat evrei, au devastat, profanat și incendiat sinagogi, au prădat și distrus magazine și locuințe. Mulți civili au profitat de dezordini pentru a participa la jafuri colective.

 

 

Devastarea sediului Comunităţii Evreilor din Bucureşti (foto: CSIER)

La acel moment, nu mai existau forțe de ordine în Capitală care să-și facă datoria. Evrei agresați sau prădați au sunat insistent după ajutor, dar nu l-au primit. Antonescu era preocupat doar de propria salvare și concentrase forțele disponibile în jurul câtorva instituții. În plus, conform mai multor surse, șeful statului a lăsat în mod deliberat să se instaureze haosul pentru a-și putea pleda cazul în fața germanilor. „Tactica mea era ca să fie discreditați pentru că făceau orori și lumea să fie contra lor”, a recunoscut Antonescu mai târziu. Această tactică cinică s-a soldat cu pierderi numeroase de vieți omenești și cu devastarea unor întregi zone din București.

 

 

Imagine de la Rebeliune (Foto CNSAS)

Evreii sechestrați, în număr de câteva sute sau chiar mii, au fost duși în câteva centre legionare, care au devenit veritabile „centre de tortură”, după cum le-a numit cel mai important istoriograf al pogromului, Matatias Carp. Au funcționat cel puțin 12 astfel de centre. Reținerile s-au făcut fie pe baza unor liste, fiind vizați și lideri din organizațiile evreiești, fie la întâmplare, de pe stradă sau din case. Liderul Federației Uniunilor de Comunități Evreiești, Wilhelm Filderman, și șef rabinul Alexandru Șafran nu au fost prinși, dar, în schimb, au căzut în mâinile legionarilor alte figuri proeminente: Horia Carp, fost secretar general al Comunității Evreilor din București (CEB) și fost senator, fiul acestuia, Matatias Carp, secretarul general al F.U.C.E., viitorul istoriograf al Holocaustului, Sigmund Godfarb, președintele CEB, alți funcționari din F.U.C.E. și C.E.B, Moise Orekovscky, conducător al Oficiului Palestinian, împreună cu alți membri ai comitetului de conducere, rabinul Herșcu Gutman, scriitorul Felix Aderca, medici, avocați, ingineri, industriași, studenți. Totuși, cele mai multe dintre victime erau de condiție modestă, simpli funcționari, comercianți sau muncitori. Toți aceștia fuseseră reținuți doar pentru că erau evrei.

Pe 23 ianuarie, o parte dintre cei reținuți pe 20 ianuarie și închiși la Prefectura Poliției au fost duși la Abatorul Comunal de pe Splaiul Dâmboviței și uciși. Printre aceștia, se afla și Moise Orekovscky. Matatias Carp vorbește despre 15 victime. Astăzi, știm numele a 11 evrei omorâți la Abator, cu bestialitate.

Cel mai mare masacru a avut loc în pădurea Jilava, unde au fost împușcați, conform mai multor surse, în jur de 90 de evrei (ni s-au păstrat numele a 84 dintre aceștia). Trei persoane au scăpat din masacru și au putut depune mărturie apoi.

Unul dintre supraviețuitori, rabinul Herșcu Gutman, a povestit după război, când au fost anchetați o parte dintre autorii masacrului, că o bandă de legionari i-au intrat în casa din str. Vasile Adamache, în noaptea de 21 spre 22 ianuarie. Erau înarmați cu răngi de fier și au început să lovească în stânga și dreapta. Casa a fost jefuită, iar rabinul și cei doi fii ai săi, Iosef și Iancu, au fost urcați într-o mașină și duși la sediul „Inginer Gh. Clime”, al Corpului Muncitoresc Legionar, din Calea Călărașilor. Acolo au fost adunați un număr mare de evrei, care au fost maltratați îngrozitor. 40-50 de legionari participau la torturi. Rabinul și fiii au fost urcați în podul clădirii, bătuți, batjocoriți și deposedați de bani și obiecte de valoare. După un timp, rabinul și fiii au fost urcați într-un camion, alături de alți evrei, aproximativ 40 cu toții. Era ultimul transport spre locul masacrului, pădurea Jilava.

Iată ce povestește mai departe rabinul Gutman:

„La un moment dat, ușa camionului s-a deschis în spate. Am văzut că ne aflăm pe o șosea, în plină pădure, fără ca să știu unde anume, chiar la marginea șoselei. În ușă se aflau 5 sau 6 legionari, înarmați cu pistoale, care au început să tragă din mașină câte doi dintre evrei pe care îi împușcau tot așa câte doi, doi, cu o iuțeală vertiginoasă. La un moment dat am fost coborât și eu cu cei doi fii ai mei (Iosif și Iancu n.n.), care mă țineau strâns, unul de un braț, altul de celălalt. Fiul meu mai mare (Iancu n.N.) a început să se roage de unul dintre ucigași să ne cruțe viața, fiindcă nu am făcut nici un rău nimănui, pentru că eu sunt rabin și pentru că acasă au mai rămas copii mici. Legionarul a ripostat însă: «Hai repede jidane, nu întinde vorba!». În jurul nostru se aflau o sumedenie de cadavre, fiindcă mașina noastră era ultima care a sosit. Amețit, sau poate instinctiv, m-am lăsat la pământ, am auzit împușcături, nu am mai știut ce se petrece cu mine. Am simțit însă cum fiul meu mai mare, atârnat de brațul meu, a murit imediat, în timp ce celălalt s-a mai zbătut puțin și a horcăit. Iară nu știu ce a fost după aceea. Poate că am și leșinat. Când m-am trezit era ziuă și un ostaș pe care l-am văzut venind de departe mi-a strigat «Nu mai sta acolo jidane, că o să te împuște!». Nu știam unde sunt, am văzut că fiii mei sunt amândoi morți și plini de sânge, și m-am gândit să plec pentru a încerca să-i înmormântez. Am pornit pe șosea înainte, dezbrăcat, amețit, în plină iarnă, pe zăpadă și am ajuns la o casă, care apoi am aflat că este primăria Jilava, unde am fost luat în primire de un grup numeros de legionari și băgat într-o cameră, unde am mai găsit vreo zece evrei care scăpaseră din masacrul de noaptea și care nu știu în ce fel au ajuns și ei în acel loc. Am fost bătuți și aici, iar seara, imediat ce s-a întunecat, am fost băgați cu toții într-o mașină și duși din nou în pădure, unde s-a repetat exact scena din ajun: tot așa am fost trași câte doi și împușcați cu repeziciune, după același sistem. Nu știu nici eu cum mi-am dat seama că trăiesc și de astădată, că sunt conștient, că n-am fost împușcat. După puțină vreme s-a oprit în dreptul grupului de oameni împușcați, (aflați) într-o baltă de sânge, o căruță cu mai mulți indivizi care au început să ne dezbrace. Când mi-a venit și mie rândul la dezbrăcat și-au dat seama că sunt viu și atunci mi-au spus: «Tot n-ai să scapi de moarte, jidane! Dar ia-o pe drumul acesta poate vei scăpa!» (…) Am ajuns tot la primărie, am fost iar luat în primire de legionari și iarăși aruncat în aceeași cameră pe care o cunoșteam din ziua precedentă. Aici am fost păzit de un legionar cu arma la umăr, care a început să-mi smulgă firele din barbă și să-mi spună că voi fi împușcat și că de data aceasta nu voi mai scăpa.”

Până la urmă, rabinul a scăpat pentru că jandarmii au preluat toate obiectivele ocupate de legionari. Mai târziu, avea să depună mărturie împotriva criminalilor care au fost prinși, primari și funcționari de la primării din jurul Bucureștiului și membri ai Mișcării. Nu au fost identificați cei care i-au adus cu camioanele pe evrei în pădurea Jilava. Au fost două transporturi cel puțin, fiind uciși peste 80 de evrei.

Încă una dintre victime a scăpat din primul masacru de la Jilava, dar a fost răpus de gloanțe după ce a fost dus a doua oară în pădure, împreună cu rabinul Gutman și opt alții care nu fuseseră uciși la prima tentativă. Este vorba de Marcel Ghewirtz. Tatăl acestuia, Herș, a depus, de asemenea, mărturie în ancheta postbelică:

 „În seara zilei de 21 ianuarie 1941, între orele 7 și 8 (seara n.n.), băiatul meu Marcel Ghewirtz, în vârstă de 17 ani, și colegul lui Jori Scher (Gheorghe Scheer n.n.) de 16 ani, întorcându-se de la serviciu spre casă au fost sechestrați de o bandă de criminali zis legionari în frunte cu un anume Tudose, șchiop de piciorul drept și fost șef al C.M.L. și un altul, Georgescu Nicolae (…). Aceștia, împreună cu alți legionari, au dus ambii copii împreună cu alte victime la sediul Legionar din Calea Moșilor, la casa Kaufman. Aici copiii au fost groaznic bătuți și maltratați toată noaptea, iar spre ziuă, după ce au fost deposedați de paltoanele și toate obiectele ce le aveau asupra lor, au fost urcați într-o camionetă închisă și transportați în pădurea Jilava, unde au fost împușcați, peste două sute de oameni nevinovați. Printr-un miracol, băiatul meu a scăpat împușcat numai în mână și zdrobit de glonț în piept. În această stare el a supraviețuit acestui groaznic carnagiu, iar după ce a stat ascuns sub cadavre până s-a luminat de ziuă, distrus, demoralizat și cu rănile sângerânde s-a refugiat în comuna Regele Ferdinand (actuala comună 1 Decembrie din județul Ilfov n.n.)”.

Marcel Ghewirtz s-a adăpostit în casa unei femei, dar legionarii din zonă au aflat și l-au adus la primăria Jilava, unde se găseau rabinul Gutman și alte alți evrei care scăpaseră de primul masacru. După ce au fost chinuiți de legionari, evreii captivi au fost duși din nou în pădure și împușcați. Herș Ghewirtz și-a găsit fiul la Morgă, cu capul zdrobit, alături de prietenul Jori Scher, împușcat și el.

A mai scăpat de primul masacru și Corneliu Solomon, de profesie farmacist. Fratele său, doctorul Eugen Solomon, auzind că fratele său este rănit în zona comunei Regele Ferdinand s-a grăbit într-acolo cu o ambulanță. Nu a mai apucat însă să vină în ajutor pentru că a fost prins de legionari. A fost ținut captiv două zile, până a fost eliberat de jandarmi. Însă fratele său, Corneliu, a fost executat.

A treia persoană care a scăpat de la Jilava, pe lângă rabinul Gutman și doctorul Eugen Solomon, se numea Iosif Gropper, care a depus, de asemenea, mărturie împotriva asasinilor. Printre victimele masacrului din pădurea Jilava, s-au mai aflat Osias Kopstück, cantorul Templului Coral, și Mayer Marcus, intendentul Templului, Collin Sigmund, casier al C.E.B, precum și mai mulți veterani ai primului război mondial.

S-au păstrat numeroase fotografii cu trupurile evreilor răspândite în pădurea Jilava. În unele, victimele apar îmbrăcate, în altele, dezbrăcate, semn că au fost jefuite de haine de către localnici. Celor cu dinți de aur le-a fost smulsă dantura, iar celor cu inele li s-au tăiat degetele.

Alte masacre au avut loc la locuințele particulare ale unor familii evreiești. Matatias Carp povestește pe larg despre tragediile din familiile Frânghieru (unde au fost uciși tatăl Moise și unul din fii, Haim; Moise a fost găsit mutilat la Abator, iar cadavrul lui Haim nu a fost găsit), Rosenthal (în care au fost asasinați tatăl Leon Leib, Rebeca, mama, Henry, fiu și Lazăr Bălan, ginere) sau Kaufman (Bernard și fiul Iacob, găsiți mutilați la Morgă). S-au păstrat detalii înfiorătoare și despre uciderea maiorului Sami Röder, veteran de război, găsit mort în comuna Fundeni, străpuns de opt gloanțe, sau a industriașului Iosef Weissmann, care a fost întâi torturat, jefuit și apoi împușcat cu șapte gloanțe în cap, fiind găsit în dreptul comunei Balta Albă.

O parte dintre cei deținuți în diferite clădiri legionare au scăpat cu viața, dar nu înainte de fi bătuți, torturați și umiliți.

DISTRUGERILE

Furia legionară s-a îndreptat în egală măsură împotriva lăcașurilor de cult evreiești și a proprietăților, locuințe sau magazine. Conform datelor adunate de F.U.C.E., în zilele pogromului au fost incendiate, dărâmate sau devastate și jefuite 25 de temple și sinagogi. De asemenea, au fost devastate sau incendiate și jefuite 616 magazine și 547 locuințe, fiind afectați direct cel puțin 3.579 de evrei.

Atacul împotriva sinagogilor a început pe 21 ianuarie, aproape simultan. Lăcașurile au fost profanate, majoritatea sulurilor Torei au fost distruse, iar obiectele de cult au fost furate. Legionarii au venit cu topoare, răngi, ciocane, târnăcoape. Toate sinagogile atacate au fost incendiate, iar două au ars integral. Atunci a ars integral Templul Mare Spaniol (Cahal Grande).

 

Centrul de Studii Israeliene „Goldstein Goren” al Universității București și Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România al Federației Comunităților Evreiești din România vă invită la masa rotunda cu tema „75 de ani de la Rebeliunea legionară și Pogromul de la București. O reevaluare”. Participă Lya Benjamin (CSIER), Mihai Chioveanu (Facultatea de Științe Politice, Universitatea București), Adrian Cioflâncă (CSIER), Alexandru Florian (Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”), Florin Müller (Facultatea de Istorie, Universitatea București), Valentin Săndulescu (Studii Iudaice, Universitatea București), Ioan Stanomir (Facultatea de Științe Politice, Universitatea București), Anca Tudorancea-Ciuciu (CSIER). Dezbaterea va avea loc la sediul Facultății de Științe Politice a Universității București din strada Spiru Haret, nr. 8, sala „P. P. Negulescu”, joi, 21 ianuarie 2016, de la ora 16.00. Intrarea este liberă.